Despre frici, obsesii şi obligaţii

1.Despre frici. Un cuplu – Florence şi Edward, proaspăt căsătoriţi – e noaptea nunţii lor. Dintr-un prim punct de vedere, intriga/conflictul romanului se naşte din frica celor doi, atât individual cât şi împreună. E o frică de necunoscut, care domină: cei doi se află într-un context nou (în perspectiva vieţii lor de până atunci) şi unic în acelaşi timp, despre care ştiu mai nimic. Urmează un moment erotic faţă de care cei doi au raportări diferite: el ştie ce trebuie să facă, dar nu ştie cum, pe când Florence ştie şi ea ce, dar nu vrea să ştie cum. Ceea ce e comun, însă, e lipsa de experienţă – nu ştiu cum – pe care în loc să o trateze cu o puerilă şi ludică curiozitate, o lasă să îi blocheze, să le sporească frica de a greşi. Mai e desigur şi frica de alteritate. Faptul că acum sunt căsătoriţi (aici e o frică dublă, pentru că relaţia de căsătorie e ceva mare şi cunoscut doar din vieţile altora, deci ceva cu totul nou ca experienţă traită) şi deodată raportarea unul faţă de altul devine mult mai intimă, şi nu doar din punct de vedere erotic. Lipsa de comunicare de dinaintea nunţii îi crispează, acum, pentru că îşi dau seama că celălalt nu funcţionează separat de ei înşişi, ci sunt împreună – împreună în planurile lor, obiectivele lor etc. Faptul că trebuie să ajungă la un acord, îi face să le fie frica. Mai e frica de a nu fi îndeajuns pentru celălalt sau că celălalt nu e îndeajuns de bun pentru tine. Şi de aici intrăm în zona obsesiilor.

2.Despre obsesii. Instabilitatea emoţională, incertitudinea ei că a luat o decizie bună căsătorindu-se cu Edward, faptul că ea nu poate fi ceea ce el vrea de la ea să fie, sau că nu poate face ceea ce el vrea ca ea să facă, o obsedează, îi suprimă luciditatea şi armonia interioară, ritmicitatea (muzicală, de ce nu?) modului în care gândeşte şi acţionează, însă cel mai grav e că în final îşi pierde controlul. De altfel, camera aia de hotel o sufocă, el o sufocă, ea se sufocă…
Obsesia lui e într-o foarte mare măsură de ordin sexual/erotic. Motivul pentru care s-a căsătorit cu Florence şi toată perioada de când a cunoscut-o şi până în noaptea asta, l-a făcut să o dorească strict fizic. Pentru acest moment nupţial, el are un scop precis – defularea sexuală. Abordarea/citirea tipologică (didactică) a celor două personaje e propusă de McEwan însuşi prin modul în care le-a construit dar e, cred eu, o abordare tezistă, uşurică, facilă: poţi ajunge la concluzia că incompatibilitatea dintre cei doi e cauzată de diferenţele prea mari (pedigree, weltanschaung). Astfel, dorinţa sau mai bine zis nevoia lui Edward îi provoacă ei repulsie, carnalitatea o îngreţoşează, îi vine să vomite, faptul că e obligată din cauza căsătoriei să-i îndeplinească soţului ei nevoile, o obsedează.

3.Despre obligaţii. A fi căsătorit, înseamnă pentru Florence o sumă de obligatii pe care şi le asumă, de care e responsabilă. Cumva ştia asta şi înainte de nuntă. Dar acum sunt palpabile, sunt “at hand” şi reacţia e, evident, cea de retragere – vrea să se dezică de obligaţii. Cu toate că nu e conştient de asta, Edward e obligat să o descopere pe Florence pentru a putea obţine de la ea ceea ce ea consideră că e obligată să ofere. Având în vedere contextul istoric (socio-politic, religios etc.) în care e plasată povestea, existenţa obligaţiei sau obligativităţii e logică. Căsătoria, la fel ca şi acum, dar cu atât mai mult atunci, e privită ca o corvoadă, ca pe o îngrădire, ca pe o închisoare (de ce nu?); însă atunci nu existau alternative. Nu într-o societate tradiţionalistă cum era (sau încă mai e) cea britanică. Şi asta pune presiune pe amândoi mirii. Tot în context istoric e logică şi decizia pe care o iau în final: se ”descătuşează” de obligaţii, aleg să traiască liberi, pentru idealurile şi scopurile lor personale, pentru ca în scurt timp să ajungem cu toţii să trăim „in a yellow submarine…”

*link pentru a cumpăra cartea

Noaptea cînd cineva a murit pentru tine

Dacă dăm crezare declaraţiei autorului care zice că a scris romanul pentru a face accesibilă publicului larg şi în special generaţiei tinere, memoria unui moment de altfel important din istoria modernă a poporului nostru, cred că putem începe să vorbim despre o “literatură de consum”, în România; chiar dacă ea nu există efectiv, e cel puţin intenţionată.

Construcţia romanului e simplă – două planuri narative care alternează, legătura realizîndu-se prin personajul principal, naraţiunea e la persoana I – deci există un narator-personaj; ca temporalitate, primul plan narativ e la trecut, cel de-al doilea la prezent, multe din personajele din primul plan le regăsim şi în cel de-al doilea (dacă nu se regăsesc efectiv, cel puţin sînt menţionate ori influenţează acţiunile personajelor din planul secund). Totodată, între cele două momente ale naraţiunii există o relaţie ”cauză-efect”; tot ceea ce personajul principal acumulează în primul, se va înfăptui şi va fi chestionat în cel de-al doilea.

Subiectul romanului este redundant în literatura română contemporană: comunismul, ori revoluţia din ’89. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în cinematografia „noului val” (o trimitere la filmul lui Radu Mutean, Hîrtia va fi albastră, e necesară; acţiunea, trăirile personajului principal şi concluziile regizorului asemănîndu-se foarte mult cu cele din romanul lui Bogdan Suceavă). Desigur, privesc şi vorbesc în numele generaţiei din care fac parte, care n-a trăit nici măcar o zi sub dictatura lui N. Ceauşescu; noi nu ne-am confruntat cu nimic din ce a însemnat acea perioadă, ci doar cu urmările ei. Pentru scriitorii pe care îi citim, lucrurile stau altfel. Şi-au trăit copilăria înainte de ’89, iar revoluţia le-a schimbat viaţa – mulţi dintre ei probabil n-ar fi ajuns să scrie dacă n-ar fi avut loc acest moment. E greu, dacă nu imposibil să empatizăm pe deplin cu ei. Poate că tot aşa va fi şi cu noi, peste 20 ani şi ceva, cînd ceea ce vom scrie – generaţia noastră – va fi o problemă inactuală pentru cei mai tineri. Aceasta ar fi o primă explicaţie.

Putem privi problema însă, în profunzimea ei. Am spus că noi ne confruntăm cu urmările acelei perioade. Cred că nu putem rezolva mai nimic trecînd cu vederea ceea ce a fost înainte de noi, punînd la index orice reverberaţie a trecutului. Nu mă îndoiesc că multe din problemele pe care România le are acum îşi au o explicaţie în existenţa comunismului în istoria noastră; această ideologie, deşi a dispărut istoric şi politic, există prin părinţii noştri şi toţi cei care s-au format ca oameni înainte de ’89. Cu mult cinism, un român trecut de 50 ani spunea „cu cît generaţiile noastre vor muri mai repede, cu atît cei de după ’90 vor trăi într-adevăr într-un stat democratic”.

Cred, de asemenea, că generaţia noastră ar trebui să privească cu seriozitate şi mai mult interes orice roman ori film care tratează acest subiect. Orice explicaţie, încercare de rezolvare, discuţie – sînt salutare. Negarea, ori mai rău, ignoranţa – sunt condamnabile.

*link pentru a cumpăra cartea

Alte poezii, alt Leo

Alte camere, alte glasuri de ieri, singurul volum de poezie semnat alș, apărut postum, e alcătuit din 5 serii de poeme. Primele 3 sînt de prin anii ’80 – perioadă în care predomină tropii – iar ultimile două, ceva mai recente, din anii 2000, perioadă în care imaginea vizuală, aproape cinematografică, e stil și metodă.

Nu degeaba am menționat această deosebire, pentru că volumul mi se pare dezechilibrat din punctul de vedere al esteticii – deși e vorba de o evoluție, în timp – dar rotund în ce privește  conținutul. Dacă inițial poeziile conțin imagini tipice universului liric – natură, culori etc – “orașul tot e/violet/dar grădina de/ lîngă poștă e/ albă” (peisaj, p.32), în cea de-a doua, și ultima, perioadă de creație, evoluția spre minimalismul descrierii capătă o nouă dimensiune – antropocentrismul: „în grădina Gulbenkian/ o tînără femeie întinde pe alee vreo 20 m de pînză de/ culoarea untului” (Lisboa V, p.88) și „un cuplu de vîrsta a doua/ se oprește în fața capelei/ se sărută/ mai trăncănesc puțin/ apoi se sărută din nou/ ea intră în capelă/ iar el se întoarce din drum// e duminică/ el doar o condusese la biserică” (Lisboa VII, p.90) – 2 din cele mai reușite strofe și una din poeziile mele preferate (Lisboa VII). Influența filmului (pasiunea publică a lui Leo) e certă, dar e și un pariu cîștigat fiindcă că ceea ce pierde în literaritate/literatură cîștigă în profunzime (emoțională) și cursivitate.

Descriptivul și „mișcarea” din „static” (în final e „staticul” din „mișcare”) sînt conceptele în jurul cărora gravitează compoziția. scenografie, poemul de început, funcționează ca operă poetică în care ființele devin obiecte, iar obiectele sînt animate; eul liric își consideră poezia (autoreferențial) drept punerea la un loc a unor cuvinte auzite de altundeva. Modestie sau aroganță? Sau poate vrea să spună că el nu scrie ci face poezie…

Deși n-a fost poet de meserie – cea mai mare parte din timp ocupîndu-se de publicistică – Alex. Leo Șerban e valabil și la capitolul acesta. Spirit enciclopedic și boem, a bifat, pe rînd, jurnalismul, poezia, arta vizuală, traduceri, profesorat iar toamna aceasta va apărea și un roman, tot postum.

*recenzie publicată pe altiași.ro