Archive for August 2014

h1

Trei ieșeni nominalizați la Filmul de Piatra

25 August 2014

Incet-incet, scena de film din Iasi devine tot mai populata si mai activa. Daca primavara aceasta cap de afis au fost cei doi profesori universitari care si-au prezentat productiile independente, Matei Bejenaru (Trupa fara nume) si Mihai Mihaescu (Fata cu ochii verzi), stirea saptaminii vine de la Piatra Neamt, unde organizatorii festivalului „Filmul de Piatra” (5-7 sept) au selectat trei regizori ieseni tineri in sectiunile competitionale ale evenimentului: Octav Chelaru cu Fals pozitiv (scurtmetraj fictiune), Ligia Prodan cu Camerakiri (experimental) si Iustin Surpanelu cu Sky Is No Limit (videoclip). Am vrut sa aflam de la ei ce inseamna aceste nominalizari si cum au aparut filmele care vor fi proiectate la festival.

Citiți restul articolului, care mai conține interviuri cu și biografii ale celor trei regizori și sinopsisuri ale filmelor realizate, pe altiasi.ro

h1

La grande bellezza (Paolo Sorrentino, 2013)

7 August 2014

Morala e limpede – e greu sa traiesti cu sens o viata-ntreaga. La un moment dat n-o sa mai poti face asta si o sa incerci sa te bucuri de alte aspecte ale ei, cum ar fi frumusetea (ce-i drept, mai usor de gasit la Roma decit in vreun oras mai mic din Romania). Care n-are cum sa nu te impresioneze. Te uiti si admiri. Sorbi din priviri girafe, flamingo, femei, sculpturi etc. Dar sensul n-are cum sa vina de-aici. De asta se si simte tristetea lui Jep atit de pregnant. Pentru ca frumosul e doar o placere. Te poate bine-dispune, dar nu-ti poate linisti gindurile.

Cronica integrală se poate citi pe altiași.ro

h1

To Save a Life (Brian Baugh, 2009)

6 August 2014

Deși e un film creștin acceptabil față de cele pe care le-am văzut în ultimul timp, n-am cum să nu remarc „mărci” ale culturii & artei americane: clișee la kil, povești superficiale cu oameni superficiali, băieți cool în liceu și băieți taciturni în liceu, gagici blonde care sînt în gașca celor din prima categorie, creștinii cu bisericuța lor, băiatul de pastor care e drogangiu, liceanul care joacă video acasă și apoi vine și-și folosește pistolul pe la școală, prietena Barbie a personajului principal (care e și el un Ken, dar mai urît), happy end-ul neverosimil etc.

The way i see it, filmul ăsta manipulează fără prea mare efort drama perpetuă (și deloc credibilă, de la un punct în colo) a unui tînăr care are două căi de a-și rezolva problemele: consiliere și/sau biserică. Recunosc și apreciez că varianta consilierii măcar e menționată, dar pentru că filmul e biased omul nostru alege – destul de inexplicabil în interiorul poveștii – varianta a doua și devine un soi de Jesus freak. În noul club social i se oferă cîteva lecții de viață dar și rezolvarea unor dead-end-uri apărute pe parcurs.

Ceea ce m-a făcut să apreciez filmul drept „acceptabil” e punerea pe tapet a găunoșeniei spirituale care îi caracterizează pe americani. Faptul că în interiorul acestei culturi cineva vorbește despre așa ceva folosindu-se de limbajul mainstream mi se pare o chestie ok. Dar că demersul se duce spre o zonă religioasă foarte light, nu mai e de bine: practic, în locul superficialității „laice” vii și pui ieftineli evanghelice. Nu, merci.

Asta nu înseamnă că varianta cu consiliatul era soluția optimă. Nu cred că soluția unei întregi națiuni e mersul la terapeut; deși multora poate le-ar prinde bine. Nu, problema vidului existențial își poate găsi o rezolvare macro căutînd ceea ce a cauzat tot acest haos. Iar printre factori se află și genul ăsta de soluții soft-religious gen Jesus-will-save-us-all-just-like-that. Iarăși, Jesus nu trebuie scos din ecuație ci tratat cu aceeași seriozitate cu care va trebui rezolvat și consumismul și manipularea media și lipsa culturii generale (am un feeling că lipsurile de genul ăsta se datorează unui complex numit „țara nr. 1  de pe planetă”).

Oricum, m-a pus pe gînduri filmul ăsta.

Linkuri: imdb, torrent

h1

Darwin’s Nightmare (Hubert Sauper, 2004)

5 August 2014

Documentarul multipremiat si nominalizat la Oscar, EFA ș.a. își asumă o poveste lesne de provocat empatie, cu ceva africani oarecum exploatați și ținuți în sărăcie de UE care le cumpără peștii uriași și mutanți din Lacul Victoria. Social și moral, sclav și angajat, evoluție și subzistență – cam astea sînt binomurile în jurul căruia se învîrte filmul.

Despre piloții ucraineni/ruși de avioane comerciale care vin în fiecare zi în Africa să încarce file de pește pe care apoi îl duc pînă în Europa și despre prostituatele cu care intră în contact nu e mare poveste. Nu are o culoare locală genul ăsta de socializare. E banală. Dar cînd intrăm în detalii și vedem satele de africani care nu mai sînt chiar aproape de lac și care se hrănesc cu resturile de la peștii cumpărați de UE sau cînd aflăm că de fapt avioanele vin în Africa încărcate cu arme pentru eternele războaie de guerillă din Angola ș.cl., brusc documentarul ridică miza.

Sigur, nu spune nimic nou. Despre rușii care profită de nevoia unor africani de a se instala vremelnic la conducerea unui stat/popor și despre sărăcia zonelor care se consideră că ar fi originea rasei umane știam, s-a mai discutat, am mai văzut filme. Aici însă demersul are mai degrabă o trimitere politică, la ceea ce înseamnă capitalismul transfrontalier, cu UE care vine în vizită și vede că în Africa totul e perfect, totul respectă standardele trasate. Dar nu-i interesează ce se creează în jur. Ce produce consumul industrial.

Cu aceste nuanțe social(iste), documentarul austriac încearcă să reîncălzească o supă care a fost deja atît de mainstream încît nu mai zice nimic.

h1

Blokada (Sergei Loznitsa, 2006)

4 August 2014

Documentarul făcut din found footage de Sergei Loznitsa cu ceva ani înainte să devin un obișnuit al marilor festivalurilor are un discurs foarte ușor de urmărit. Deși e doar o înlănțuire de clipuri filmate ca pentru reportaje, un regizor talentat știe și poate să scoată mai mult.

Imagini cu ruși din Leningrad/Sankt Petersburg care timp de 3 ani trebuie să reziste bombardamentelor, frigului și foametei sînt the real image of war. Nu avioane, nu tancuri, nu soldați cu mitraliere, nu generali care dau ordine. Ci distrugerile, cadavrele devenite elemente cotidiene, lipsa apei potabile, ruinele și abandonul sînt imaginile cele mai aproape de adevărata față a războiului.

Fără comentarii din off sau ale unor talking heads generice, Blokada poate funcționa ca imagine universală a războiului. Dacă nu te-ai documenta în prealabil sau ulterior să vezi ce e cu imaginele acelea, de unde provin și ce documentează, ai putea să transpui foarte ușor orice altă bătălie care lasă urme și morți nevinovați.

Syria, Gaza, Euromaidanul – toate sînt zone unde civilizația a fost pusă la-ncercare, establishmentul a trebuit să se redefinească, scara de valori și status quo-ul au fost inversate și schimbate complet. Nu doar cadavrele fizice ci și cele culturale sînt efecte care durează în timp mai mult decît niște granițe care au fost mutate vremelnic de o armată sau alta. Imaginile acelea ne arată niște ruși orbecăind și viermuind pe străzile înghețate sau pline de dărîmături ale fostei capitale a Rusiei Țariste, atmosfera fiind aceea a unei lumi care a apus o dată cu dărîmarea primilor pereți loviți de bombe naziste.

h1

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)

3 August 2014

La fel ca în The Royal Tenenbaums sau Moonrise Kingdom, Wes Anderson e în stare să creeze și să spună povești folosind un decor șui dar recognoscibil ca fiind al său 100%. Un decor care e sinonim cu cinema-ul, cu realitatea transfigurată și cu starea de bine pe care ți-o transmite un film bun, indiferent că e dramă sau comedie.

Genul de umor pe care W. Anderson îl folosește e unul mai degrabă soft, ca pentru oameni serioși, care nu se hăhăie și nici nu fac comentarii cretine în sala de cinema, dar nu e, totuși, un umor memorabil. E doar parte din arsenalul de efecte pe care le folosește, alături de imaginea și scenografia – mărci înregistrate. Practic, îmi imaginez că profilul spectatorului tip pe care regizorul și-l selectează e un om cumsecade care rîde pe sub mustăță și se uită la „filme frumoase”, fără nuditate, fără glume porcoase, cu actori cunoscuți (pe care nu știe cum îi cheamă, dar îi recunoaște din alte filme decente) etc.

Altfel, filmul e drăguț – ăsta cred că e cel mai potrivit cuvînt – își îndeplinește cu brio toate punctele pe care și le propune, dar nu diferă cu mai nimic de celelalte lungmetraje ale lui Wes Anderson. Dintre care mie cel mai mult mi-a plăcut The Darjeeling Limited (2007).