Archive for Iulie 2014

h1

Closer to the Moon (Nae Caranfil, 2014)

31 Iulie 2014

De la Restul e tăcere, Nae Caranfil mi s-a părut că e pe un drum greșit. Încerca să continue fără succes stilul de a povesti care l-a făcut celebru, dar a dat-o în bară grav de tot. Aici e ceva mai bine decît în precedentul lungmetraj, pare un discurs mai închegat, dar e cheap. Ieși de la film și gata, povestea rămîne în sala de cinema, nu are de ce să te urmărească și după generic.

Altfel, s-au cheltuit o groază de bani pentru proiectul ăsta, cu Vera Farmiga în rol principal feminin, cu producător american și o echipă întreagă de actori care vorbesc engleza ca limbă maternă + Bobby Păunescu, probabil unul dintre cei mai bogați producători români în viață.

Rezultatele de box-office sînt groaznice, e drept că nici campania de marketing nu s-a făcut simțită, iar regizorul care deținuse pînă nu demult recordul de după anul 2000 la număr de bilete vîndute și chiar reprezenta o alternativă viabilă la Noul Cinema Românesc, riscă să-și termine cariera cam repede în ritmul ăsta. Sigur, are charismă și talent, sînt vizibile, poate că n-au fost producătorii destul de inspirați cînd au ales să-i facă filmele. Urmează Cristian Mungiu la următorul lungmetraj, să vedem ce-o ieși.

Poate nu o să vedem iar un remake al unui remake sau simulacru de cinema, care pare să fie ideea din ultimele două filme ale lui Caranfil. Că dacă e tot așa, nici măcar nu o să mai am curiozitatea să-l văd.

Anunțuri
h1

Read & Write

29 Iulie 2014

READ_WRITE_DRINK_by_will_yen

După 8 ani în care blogul a funcționat cu numele „Născut pentru a naște… idei geniale”, m-am mai gîndit și mi-am dat seama că ar merita un rebranding. Pentru că mai mult am murit decît am născut, deci nu se mai susținea în niciun fel titulatura.

În 2006 cînd l-am deschis, am crezut că spațiul public mă va obliga să vin cu chestii geniale. Nu s-a întîmplat, dar cel puțin am încercat. Acum, însă, nu simt că mă mai reprezintă genul ăla de abordare a spațiului public. Pentru că ce fac eu acum e să citesc și să scriu. Tot timpul. Asta îmi place să fac, asta vreau să fac. Așadar, „Read & Write”.

h1

Mea Culpa (Fred Cavayé, 2014)

28 Iulie 2014

N-am mai văzut nimic regizat de Fred Cavaye pînă la prezentul op, dar a fost destul de clar încă din primele cadre/secvențe că e un action flick, făcut de europeni pentru consumatorii europeni de filme cu bătaie și pistoale care se importă masiv din USA. Ziceam într-un post anterior că francezii sînt cam cei mai dezvoltați cînd vine vorba de cinema comercial în Europa și filmul ăsta vine să confirme.

Drama e banală, cu doi colegi polițiști pe care o mică tragedie îi face să comită o serie de greșeli care le distruge viața iremediabil. Asta îi ține totuși împreună, iar cînd unul din ei iese din închisoare după ce fusese închis fără să fie vinovat celălalt îl ajută să extermine ceva mafioți sîrbi care și-au găsit ca țintă fix pe fiul eroului principal.

Scene cu pistoale și mitraliere în club, printre niște nyloane imense dintr-un port maritim și, creme de la creme, într-un TGV. Merită să vezi filmul pentru ultima jumate de oră care, deși destul de neoriginală în ceea ce privește regia, are pe fundal niște compartimente și ceva vagoane din trenurile iconice ale Franței.

În rest, prefer seria Taxi cînd vine vorba de film de gen european.

h1

Mayor (Yuriy Bykov, 2013)

26 Iulie 2014

Mayor e versiunea rusească a Poziției Copilului. Doar că accidentul nefericit se produce în Rusia unde știe toată lumea cît de corecte sînt autoritățile, mai ales că au de acoperit pe unul de-al lor, chiar pe maiorul secției de poliției pe raza căreia s-a produs accidentul.

Evoluția personajului e ok, pare validă psihologic și are în vedere șocuri post-traumatice, minime sclipiri de umanitate dar și cinism cît cuprinde. Personajele adiacente negative sînt și ele în dubii, dar netrecînd prin șoc, au mai multă luciditate și acționează rațional, ca la carte, că doar nu e prima dată cînd fac așa ceva.

Cel mai interesant aspect al filmului de față – că s-au mai făcut alte cîteva sute lungmetraje fix cu aceeași dramă – sînt momentele care preced acele decizii care împing povestea și drama cu un pas mai departe de o rezolvare simplă. Polițiștii și procurorii își calculează fiecare pas, iar indifirent de cît de razna o ia maiorul, există soluții și rezolvări.

Altfel, e o parabolă nu neapărat foarte reușită despre dog eat dog și survival of the fittest și conține și ceva panseuri ieftine despre om și sensul său. Am văzut un film rusesc despre cinismul și corupția autorităților ceva mai interesant – Portret v sumerkakh (Angelina Nikonova, 2011).

h1

Blood Ties (Guillame Canet, 2013)

24 Iulie 2014

Mai mult un omagiu adus filmelor cu gangsteri decît film propriu-zis, Blood Ties – de fapt un remake după un film francez care la rîndul său era o ecranizare a unui roman de asemenea francez – se laudă cu ceva actori mainstream ca Marion Cotillard, Clive Owen sau Mila Kunis, cu Wild Bunch la producţie şi selecţia oficială de la Cannes.

Scenariul e însă previzibil, interpretările nu au nimic ieșit din comun și totul aduce aminte de lungmetrajele lui Scorsese. Sau, mai recent, de The Fighter (David O. Russell, 2010), a propos de legătura dintre frați.

În mare, conceptul regizoral păstrează aceleași tare ale filmelor de gen, în care familia e singurul resort care ține la un loc toate aceste personaje care par să n-aibă nicio morală, femeile sînt încă ne-emancipate, sărăcia pare singura justificare pentru tot ce se întîmplă etc.

Altfel, e un film lucrat bine, dar care nu iese din tipar și pare cam slow.

h1

Kraftidioten (Hans Peter Molland, 2014)

22 Iulie 2014

Despre filmele făcute de Zentropa cred că e suficient să spun că învelesc niște povești artsy într-un ambalaj subtil comercial. Dacă la Nymphomaniac aveam fantezii și tabu-uri sexuale puse în plan secund ca un soi de catch pentru consumatorii de produse cinematografice, la Kraftidioten găsim pistolari și mafioți ferchezuiți.

Deși e bășcălios la adresa culturii nordice și a Scandinaviei în general, filmul are glume și faze pe care le-am mai văzut în cinematografia franceză care a trecut deja prin etapa de a produce filme comerciale pentru a concura invazia de filme de gen de peste Ocean. Așa au apărut Taxi ș.a. unde am văzut fix genul de umor din Kraftidioten.

Acum, problema nu e că n-ar fi originală maniera de a realiza astfel de lungmetraje, în definitiv e o supă din care n-ai cum să ieși extraordinar de inteligent; problema e că nu prea rîzi. Stai cu sufletul la gură să vezi ce și cum, intri repede în convenție, te lovești la un moment dat de punctul culminant care e perfect imprevizibil (pe de o parte, latura comercială a filmului îți spune că personajul principal va supraviețui, dar de cealaltă parte e totuși o comedie neagră făcută de niște europeni, deci PP ar putea muri liniștit), dar parcă e cam sec totul. Nu e ceva mesaj subtil pe care te poți baza, e doar entertainment și cam atît.

h1

Canibal (Manuel Martin Cuenca, 2013)

21 Iulie 2014

Știam de la Mărculescu că nu e mare șmecherie, filmul, și am intrat cu ceva prejudecăți, recunosc. După 20 min îmi venea să-l închid. Era atît de fad și de evident că avem de-a face cu o vrăjeală… dar am rezistat.

Nu știu de ce, însă mi-am confirmat pînă la final impresia de non-story sau de basic story pe care regizorul a fost incapabil s-o dezvolte cum trebuie. Un croitor canibal care omoară femei stă singur, socializează cu o femeie în vîrstă care e un soi de mătușă, pare respectat de vecini, dar e puțin debusolat și scos din rutină de o apariție destul de exotică – o româncă, probabil prostituată, care îl invită la masaj thailandez. O omoară, apoi apare și sora ei geamană, care e și mai debusolantă. Pe asta n-o poate omorî, nu știm de ce, probabil o iubește.

Ideea e că am putea merge pe ceva comentariu social despre Occident vs. Balcani, dar nu cred că ajungem prea departe. La fel, despre ființa umană putem găsi niște idei menționabile și ies de niște propoziții panseiste, dar am fi în afara filmului. Căci filmul e un zero barat – e o simplă schiță de scenariu pe care nu s-a pus destulă carne 🙂 nici de către scenarist și nici de către regizor.