Posts Tagged ‘filme romanesti vechi’

h1

Cojones

27 octombrie 2012

Sunt voci care spun că a intervenit un soi de manierism în rândul producţiilor ce aparţin „noului val”, o suită de regizori ce ar urma o reţetă care le asigură selecţia în circuitul internaţional. Sunteţi de acord cu această afirmaţie?
Dacă ar exista o reţetă – te întreb – n-ar aplica-o atâţia cineaşti bulgari, tunguşi, groenlandezi, tolmeci, cumani şi aşa mai departe – care îşi doresc foarte tare să ajungă măcar o dată în competiţie la Cannes, cel mai cool loc din lume pentru un cineast? „Aprecierea” asta presupune totodată că festivalurile sunt conduse de nişte stupizi înşelabili care se lasă păcăliţi de liota de regizori şmecheri din România – mai abili decât regizorii de pe întreaga planetă. Şi criticii de film, şi celelalte festivaluri din circuit, şi publicul internaţional, şi distribuitorii din zeci de ţări se lasă şi ei păcăliţi – ultimii plătind şi bani pentru asta. Cum ar veni, toţi sunt proşti, numai noi, aici, suntem deştepţi. Şi, în deşteptăciunea asta, totul ne pute – relativizăm orice valoare. Pesemne că ar fi fost mai potrivit, dată fiind înţelegerea cinematografică din România, să se continue aici producţia de filme cu ilegalişti şi cu alte categorii de cetăţeni care fac cinste poporului şi nu ne fac de râs prin festivaluri.

Unii dintre actorii care au strălucit în perioada filmului comunist îi critică vehement pe regizorii tineri, argumentând că producţiile lor nu se ridică la anvergura filmului regizat, de exemplu, de Sergiu Nicolaescu. Vorbesc despre „mizerabilismul” filmului românesc, despre un minimalism nejustificat. Câtă nevoie avem acum de filme despre daci sau Mihai Viteazul?
Eu am toată simpatia pentru actorii populari de pe vremea „Albumului Duminical” şi, sincer, nu e vina lor că-şi dau cu părerea dacă sunt întrebaţi – însă ce competenţă au ei în chestiunea cinematografică şi ce relevanţă au comentariile lor? Şi cum adică minimalism nejustificat? Nejustificat de ce, de cine? I-aţi întrebat vreodată, de curiozitate, pe oamenii ăştia, ce filme din istoria cinematografului au văzut ei, ce cărţi despre arta asta au citit? Dacă doar ai călărit în filme cu replici din cartea de istorie, e bine să fii mai rezervat în aprecieri. Dar vina nu e a lor. Se practică, din păcate, astăzi, un gen de presă de tip: ăla a zis aşa – tu cum comentezi? N-ai vrea matale să-l scuipi, să-l înjuri, să-l porcăi – ca să facem şi noi un pic de audienţă, că, în afară de scandal public, nimeni nu mai e interesat de nimic? Asta poate că merge la fotbal. Dar dumneata, domnule ziarist, dumneata cum comentezi? Ţi se pare că cel care a făcut o declaraţie despre nu ştiu ce film sau persoană publică sau whatever – are vreo competenţă despre domeniul ăla, are vreo justificare pentru ce a zis? Când decizi că are, întreabă-mă cum comentez. Când constaţi că n-are, pune lucrurile la punct şi asumă-ţi răspunderea să demaşti impostura de unul singur, că de aia lucrezi la ziar.

*Dintr-un interviu acordat publicației Adevărul

Reclame
h1

Inghititorul de sabii (Alexa Visarion, 1981)

15 februarie 2010

Drama Inghititorului de sabii – acest Zampanò roman – e, de fapt, drama orbului care nu mai inseamna nimic pentru nimeni, acum, drama lui Valentin, circarul care s-a plictisit sa mai mearga pe sfoara si reprezinta drama oricarui artist, erou, sportiv a carui cariera s-a sfarsit demult. Pentru aceste trei personaje pe care le-am amintit, nu mai exista prezent ori viitor. Pentru ei, trecutul e toata averea lor. Toata munca lor, toate izbanzile lor, toata gloria, a fost. S-a dus. E trecut. Acum, sunt bataia de joc a tuturor, nu inseamna nimic pentru nimeni. Ei aleg sa se razbune, nu pe oameni – care nu-i cinstesc pentru ceea ce au fost – ci pe viata: Valentin, cand e pe sfoara, poarta o bluza alba pe care scrie „I love you life”, Inghititorul de sabii defuleaza intr-un monolog, plin de scarba si dezgust la adresa vietii lui; Orbul e singurul care incearca sa reziste. Canta marsuri militare la muzicuta, incearca sa le explice autoritatilor care il cheama la tot felul de evenimente cum a fost cu razboiul… Dar nu intereseaza pe nimeni. Singurul lor ecou, singurul care ar putea spune povestea lor mai departe, e pustiul. Pustiul care si-a ingropat tatal si l-a urmat pe inghititor, pentru a-l ingropa si pe acesta, in final. Moartea joaca un rol important aici, poate cel mai important, Visarion chiar o si intrupeaza intr-o femeie (Leopoldina Balanuta) imbracata in negru, care apare de trei ori in film: cand moare tatal pustiului, cand apare pentru ultima data Valentin in film si la sfarsit, inainte de a muri Inghititorul. Filmul e o tragi-comedie mai ales prin inserarea secventelor ce au ca protagonisti militarii sau „autoritatile”, dupa cum se auto-denumesc.  In concluzie, putem vorbi de un conflict ideatic intre viata si moarte, intre succes si agonie. Tehnic, filmul e decupat in special in panoramari – procedeu la mare arta pentru acei ani – dar fara zoomuri; poate doar cadrul final, care pare desprins dintr-un film american de duzina. In rest, incadraturile sunt simple – planuri generale tipice pentru realismul generatiei ’70 si inserturi, rare dar bune, de prim planuri. Decorul e plastic dar, din nou, e specific pentru aceasta perioada.

Pentru cei care vor sa vada filmul, se difuzeaza vineri de la ora 20, pe TVR Cultural, intr-o calitate video si audio buna. (mai multe detalii aici)

Pentru cei care rateaza difuzarea tv, aveti si pe torrent (il gasiti prin lista de filme) o varianta, ripata cam prost cu sunetul puternic, dar decat deloc, e bine si-asa. Vizionare placuta!