Archive for the ‘politics’ Category

h1

Cruceru și cruciada

6 noiembrie 2012

Am asistat siderat la conferința „Cele 10 porunci ale relației” ținută de fr. Marius Cruceru la Biserica Creștină după Evanghelie Nicolina din Iași. Trecînd de la manipulare la fundamentalism, la exemple sîngeroase care l-ar face invidios pînă și pe Tarantino, și pînă la atmosfera de stand-up nu chiar ieftin, mesajul a fost clar: căsătoriți-vă tineri, proaspetele soții să stea acasă să facă copii (și să nu se machieze!), nu vă duceți la cinema și încercați, subtil, să-i determinați pe urmașii voștri să facă ce vreți voi (cînd să se căsătorească, cînd să facă copii etc.) – asta ca să închidem cercul (vicios).

1.Ceea ce mă enervează cel mai mult la astfel de conferințe nu e neapărat fundamentalismul redivivus, cît propagarea unor sfaturi de viață – zice-se practice –, cu implicații financiare. A o lăsa pe soția ta să stea acasă și să producă copii, ține de secolul XIX. Economic vorbind, nu se justifică o astfel de practică socială: în primul rînd, un bărbat nu poate susține singur un cuplu, apoi o familie, dintr-un singur salariu (decît dacă cîștigă constant în jur de 3000 lei net/lună); în al doilea rînd, dacă soția nu lucrează, cine-i plătește asigurarea medicală? Cine-i plătește cotizațiile la pensie? Alocațiile copiilor din ce contribuții revin înapoi la contribuabilii părinți? Desigur, dacă bărbatul familiei lucrează în mediul academic unde, de bine de rău, salariul e sigur, e simplu să trăiești astfel. Altfel… să-mi explice și mie cineva cum poți întreține măcar un cuplu (chirie garsonieră, facturi, mîncare, alte cheltuieli minimale) dintr-un salariu de 800 lei (că majoritatea românilor pe aici sînt)?

2.Anti-intelectualismul pe care o figură academică îl propagă („De ce mergeți la cinematograf? Vreți cultură? N-aveți ce căuta acolo!”) este o reală problemă. Desigur că vorbind despre filme deschizi o cutie a pandorei și sînt destui nesimțiți care vin într-o sală de cinema din alte motive, dar dacă în calitate de pastor al unei comunități/lider de tineret/formator de opinie constați ca există un trend de acest gen, nu e mai normal să-ți educi (civilizezi) „oile” în a nu mai avea reacții animalice cînd găsesc un ungher întunecat, decît să-i privezi de atîtea bucurii și satisfacții estetice pe care o operă cinematografică ți le produce? Cît o mai ținem cu tabuizarea și nepărăsirea incintelor?

3.Exemplul cu cinemaul mă conduce la următoarea concluzie: atitudinea limitativă a autorității eclesiale (comitet, pastor, lider, comunitatea în ansamblul ei) vis-a-vis de tînăra generație e simptomul unei carențe majore – lipsa soluțiilor serioase. Toți acești indivizi care se perindă pe la amvoane predicînd cu multă siguranță de sine despre cît de vinovați sînt tinerii, n-au bunul simț să-și recunoască incapacitatea de a propune formule prin care tinerii să se manifeste ca niște oameni normali și nu ca niște animale la care li se lărgește sau li se strînge lesa, după caz. Faptul că „relațiile sexuale pre-maritale sînt pandemice printre tinerii evanghelici” sau că „numărul divorțurilor printre evanghelicii români e critic”, nu sînt și vina predicatorilor? A liderilor spirituali? A celor care au condus și girat destinele a atît de mulți oameni? A celor care și-au asumat responsabilitatea de a-i crește pe mireni? Nu intenționez să cad în extrema cealaltă, ci să cădem la înțelegere și să ne asumăm fiecare tabără vina pentru tot ce se întîmplă. Dacă autoritatea doar stă la amvon și dă vina pe noi, nu înseamnă că așa și e. Făcînd asta, liderii se fac moralmente vinovați de toate nenorocirile petrecute. Desigur, e simplu să le spui tinerilor să se căsătorească devreme – dar se justifică în vreun fel (altfel decît fizico-spiritual) soluția asta scoasă din joben? Evident că nu.

4.Mai departe, Marius Cruceru se prezintă pe sine ca exemplu pozitiv (atît el cît și soția și familia sa, fata sa etc.). Nu afirmă asta specific, dar mă tem că o astfel de meteahnă – întîlnită și la alți predicatori – îl îndepărtează puțin de lumea reală și problemele ei specifice. Cînd spui despre soția ta că peste un an sau doi, cu voia Domnului, va deveni bunică, nu faci decît să o tratezi pe fata ta încă nemăritată ca pe un obiect, ca pe un instrument sociologic care îți duce ție la îndeplinire planul atent pus la punct sau îți justifică niște teorii (de fapt, idei proaste spuse bine, cu consecințe incalculabile). De unde vine nevoia asta a liderilor evanghelici români de a controla (într-un mod light, subtil, dar la fel de totalitar ca orice alt model de acest tip) destinele sociale și economice ale generației care vine și care se uită în gura lor „ca la Dumnezeu”? Vă scapă ceva? Știu că în mintea voastră astfel de gesturi extreme (căsătorii la 20 de ani, 6 copii – unul după altul dacă se poate) vă scapă de multe probleme (concubinaje, declin demografic etc.); dar nu vedeți că propuneți de fapt o robotizare a acestei generații? Le serviți pervers o schemă drăguță și dulce cu căsătorii la tinerețe și cu femei cărora nu li se mai transferă „blestemul bărbatului de a munci; voi ați fost blestemate doar să faceți copii”, dar asta nu înseamnă dezvoltare naturală a unei comunități. După ce ați predicat numai fleacuri și baliverne, acum îi băgați într-un experiment sociologic. De unde vreți creativitate și suflu nou în biserici? De la înregimentații cărora le-ați spus ce să facă în loc să-i învățați să gîndească singuri, liberi și responsabili? De asta „pleacă tinerii din biserici” – pentru că nu sînteți capabili să le dați „hrana spirituală” serioasă, ci doar le propuneți niște forme inepte și prăfuite.

Reclame
h1

Statul vs. angajații TVR

6 octombrie 2012

Recenta hotărîre de disponibilizare a aproape 1000 de angajați TVR a readus in discuție capacitatea statului de a fi asistențial, confundarea statului cu liderii săi, și altele.

Cred că trebuie lămurite de la început cîteva aspecte vis-a-vis de acest subiect. E un fapt că TVR are datorii imense care au adus la blocarea conturilor. Desigur că cineva e vinovat și cineva trebuie să plătească. Vinovații sînt foștii manageri, iar de plătit… păi cel mai simplu e să disponibilizăm și mistificînd toate deciziile proaste cu privire la cheltuieli, ajungem la concluzia că Instituția are (mă rog, a avut) conturile blocate pentru că e supra-dimensionată (argument preferat de dreapta) și aici e soluția pentru ieșirea din impas. Desigur că și acest aspect e o problemă, dar nu asta e cauza pentru problema de față (ci contractele păguboase).

Însă disponibilizarea va fi în curînd un fapt și îl vom lua ca atare. Dar cine sînt acești disponibilizați? În funcție de ce criterii vor fi „selectați”? Se va face totuși o listă cu așa ceva și vom cădea la pace. Oare? Eu sper că așa va fi, deși vor fi contestații, ca de fiecare dată. Dar ce se va întîmpla cu piloșii? Ce se va întîmpla cu cei care rămîn? Va deveni TVR-ul, brusc, prin această disponibilizare, o instituție performantă? Mă îndoiesc.

Ce se va întîmpla cu cei care pleacă? Cei mai mulți dintre ei se vor angaja la alte trusturi, dacă sînt competenți, sau se vor reprofila. Însă ce mă enervează la culme în povestea cu angajații e textul trimis de sindicalistul Bocanaciu către CA al TVR, în care se aduc argumente în apărarea angajaților, după cum urmează: că au rate în bănci, că se împrumută pentru rechizitele copiilor (ce rahat de argument, să fim serioși!) etc. Cu alte cuvinte, nu se spune că respectivii sînt adevărați profesioniști, meseriași care au dus TVR-ul către marele renume pe care îl are acum, ci că au rate la bănci și ar trebui să plîngem, socialist, pe umărul lor! Adică, deși statul nu mai are nevoie de serviciile lor (situație absolut normală în zona privată, cînd te confrunți cu greutăți financiare), ar trebui să nu-i dea afară (situație absolut aberantă în mediul privat) ca să-și poată plăti ratele. Cu alte cuvinte, statul ar trebui să plătească ratele unor indivizi! De ce? În ce țară trăim? Nu vă este puțin rușine? V-a pus statul să faceți împrumuturi în bănci? Ce e chestia asta? Statul trebuie să șteargă la fund indivizi iresponsabili?

Să luăm un caz ipotetic: sînt angajat la o firmă privată, fac un împrumut la bancă pe 10 ani și după 5 ani sînt dat afară pentru că firma a intrat în faliment; mă duc eu să mă plîng statului și să-l rog  să-mi plătească ratele mai departe? Ce treabă are statul cu ratele mele? Oriunde aș fi angajat, cînd mă duc la bancă să iau niște bani ca să-mi cumpăr casă, mașină etc. sînt perfect conștient că dacă nu voi mai avea serviciu, tot trebuie să-i dau înapoi. Nu mă duc ca prostul și îmi leg piatra de moară de gît. Dar dacă totuși fac asta – nu înseamnă că-mi merit soarta?

În concluzie, argumentele în apărarea angajaților sînt nesimțite și trebuie să recunoască și ei că au o parte din vină pentru situația în care a ajuns această instituție, motivele pentru care 1000 de oameni (de ce nu 2000?) trebuie dați afară sînt necunoscute, justificarea prin care această măsură va repune TVR-ul pe pista sustenabilității financiare mi se pare neconvingătoare, iar viitorul TVR e în mod cert la fel ca și trecutul (recent) ori prezentul său: o televiziune blocată în timp, cu un limbaj vetust, care se adresează numai ea știe cui.

 

 

 

h1

Mungiu, Tanacu si BOR

26 septembrie 2012

Cel mai recent film al lui Cristi Mungiu, După dealuri (despre cazul Tanacu), n-avea cum să nu stîrnească reacții dinspre BOR. În chiar prima zi cînd a rulat la Vaslui (în avanpremieră), vineri seara, Protopopul de Vaslui a declarat presei că filmul „este o rușine pentru țara noastră” și „ce s-a întîmplat la Tanacu e o excepție” (citez aproximativ).

Referitor la prima declarație, domnul Protopop Vasile Pârcălabu are o mare problemă în distinge între cinema ca artă și cinema ca instrument de propagandă. Cei mai mulți dintre români critică Noul Cinema Romanesc (NCR) pentru că se ocupă de „fața” mai puțin frumoasă a României, de probleme cotidiene (făcîndu-ne de rușine în fața europenilor), cînd ar putea  – știm de ce – să filmeze peisajele extraordinare ale Carpaților. Genul acesta de naționalism vetust este prezent în orice pătură socială a țării și nu face decît să ne evidențieze și mai bine limitele culturale.

Filmul lui Mungiu, din contra, funcționează la un nivel respectabil de abordare a unui fapt/adevăr istoric. Regizorul ieșean face parte dintre autorii care nu trag de urechi, nu moralizează, nu predică (!) și nu pun etichete cu cine e vinovat sau nu. Daca e să culpabilizăm totuși pe cineva în cazul tragediei de la Mănăstirea Tanacu (un sat din apropierea Vasluiului), ei bine, vorbim de un complex de împrejurări nefericite și penale; de la primul doctor care investighează afecțiunile psihice ale viitoarei decedate și îi recomandă să mai citească și din Psaltire – după ce o externează și o retrimite să se odihnească la Mănăstire -, la prietena cea mai bună a victimei care îi complica și mai mult existența și pînă la, în fine, părintele și celelalte măicuțe care îi fac o procesiune cu Molifte, legînd-o și privînd-o de hrană timp de mai multe zile – cu toții și-au jucat rolul.

Însă regizorul nu ne spune cine e vinovat; că e x, y sau z – asta decidem noi, dacă vrem. Filmul trece de nivelul de analiză care ne spune că într-o poveste există băieți buni și băieți răi. Desigur, Mungiu nu e un „sfînt” – există nuanțe și detalii în film prin care ne putem face o idee despre poziția lui față de BOR – dar nu despre acest lucru e filmul și nici la aceste detalii nu cred că se referea domnul Pârcălabu. Mai mult, la Conferința de Presă de la Cannes regizorul a spus clar și răspicat că filmul nu e despre BOR, ca Instituție, ci „despre antagonismul dintre procentul de 90% dintre români credincioși și atîtea fapte abominabile de care sîntem capabili” (citez, iarăși, cu aproximație).

Ajungînd și la cea de-a doua declarație a domnului mai sus-numit, cazul Tanacu e într-adevar o excepție – dar doar pînă acum. Cine ne asigură că nu vom mai trăi astfel de momente?

 

 

 

h1

Statul de drept

23 august 2012

statul de drept e acea situaţie în care conducătorii unei ţări acceptă şi respectă ordinea de drept (legea) care i-a precedat. Cu alte cuvinte, avem stat de drept doar atunci cînd cine are puterea acceptă să fie constrîns de lege fără a o manipula sau rescrie.

Francis Fukuyama, apud Alina Mungiu-Pippidi, Pentru cine bat clopotele (I), 22 august 2012, „România Liberă”

h1

nice one

21 august 2012

Eu respect Legile, pe care le şi cunosc, spre deosebire de puştii (n.r. – cu referire la Ponta şi Antonescu) care mă critică la televiziuni. Eu sunt magistrat, NU politician, ca să execut ordinele partidului. Şi NU permit nici unui puşti, care n-a dat un examen corect în viaţa lui, să mă critice!

Aspazia Cojocaru, judecător CCR

h1

Moartea (politicii) din Carpați

20 august 2012

M-am dus şi eu o dată şi am votat [în ședințele CJ] pentru nişte lucrări de modernizare la aeroport. Pe viitor, o să ridic de fiecare dată mâna când o să fie vorba despre proiecte legate de sport, că doar eu vin din această zonă.

Cătălin Moroșanu, consilier județean de Iași, ales liber

h1

3,14

12 august 2012

La Rechinu, o șaormărie de pe lîngă Sala Palatului. Un tip cu burtă, cămașă albă și pantofi de manelist comandă șaorma în fața mea. „Pe asta a doua să o faci iute.“ „Să pun și ardei?“, întreabă șaormarul. „Da, frate, pune. Pune și boia. Și piper. Mai pune ardei. Da, da, hai, mai pune. Mai pune piper.“ Șaormarul face deja ochii mari: iute-iute, dar ăsta exagerează. Tipul se explică: „Frate, aia e pentru șeful meu, ăsta nu a mers la vot, dă-l în p… mea. Pune, frate, acolo, pune ardei“. (C. G.)

din rubrica 3,14 din Dilema Veche nr 9-15 aug 2012