A plouat destul de mult azi; am ajuns la conferinta de la CCF, la ora 11 am; invitati doi tienri regizori africani si un producator francez. Discutii despre finantari, distributie, promovare etc. Ceea ce m-a surprins e asemanarea dintre cinema-ul romanesc si cel african (finantari mai mult private, bugetul pentru un lungmetraj de fictiune e in jur de 300.000 E); a propos, cica baietii astia n-au critica de film in Africa – ar fi o paine de mancat pe-acolo…
A mai fost a doua proiectie a filmului Faro…, in prezenta producatorului si de la 6 un film belgian pe care l-am ratat cu lejeritate.
Primul film – debut de lungmetraj al regizoarei africane Salif Traore – Faro, regina apelor. N-am sa vorbesc prea mult despre film. Actorii au fost adeseori slabi sau doar teatrali, teatrale fiind si anumite idei ale regizoarei. Scenariul are o intriga simpla iar povestea “curge” linistit, in antiteza cu fluviul hierofanizat fata de care se raporteaza intreaga populatie a satului si din ale carui ape izvorasc metafore vizuale… Faro (caci despre ea e vorba in film), e o deitate avatica care comunica cu adeptii ei prin apele fluviului mai sus amintit. Adeptii ei sunt insa artificial construiti. In film par sa faca show, n-au nimic realist in raportarea fata de Faro. Vrajitoarea satului apare tam-nesam intr-o scena si da imediat solutia problemei cu care ne confruntam toti de vreo 20 min: Faro are nevoie de o jertfa. Personajul principal este un bastard intors la origini care dupa ce a ajuns mare scula pe la oras vine sa le construiasca taranoilor un baraj; ceea ce vrea sa faca el e o imersiune a profanului in sacru. Prin constructia barajului, el va demonetiza caracterul sacru al zonei.
Al doilea film – Versailles – n-am reusit sa-l vad si am inteles ca am avut de pierdut; cica ar fi fost vorba despre o comunitate de boschetari care “locuiesc” intr-o padure. Asta imi zice mie ca editia de anul asta e destul de sociala (ca si Franta, de altfel) : presiunea comunitatii asupra unui personaj, relatia parinte-copil etc.
Au revoir, mon ami! (asta ca sa fiu snob. pana la capat.)
Film din prima perioada de creatie a regizorului german, a fost nominalizat la Palme d’Or castigand insa premiul pentru cel mai bun regizor (premiul in valoare de 5000 $, i-a fost donat lui Atom Egoyan). Povestea e simpla: un inger care asculta gandurile berlinezilor vrea sa devina om. Se indragosteste de o frumoasa trapezista – Marion, o muritoare in care isi gaseste toate motivele de a parasi eternitatea. Daca reuseste sa faca acest lucru si care sunt repercursiunile incercarii, veti afla din film (nu ca ar fi important ce face pana la urma ingerul, dar de dragul vizionarii filmului n-am sa va spun ce se intampla). Ceea ce ne propune Wenders, e sa privim viata si oamenii din jurul nostru prin ochii unui copil, un copil inocent care nu poate face diferenta dintre Bine si Rau. Ceea ce reuseste sa trezeasca in sufletul spectatorului, e o nostalgie a inocentei (pierdute) sau macar a copilariei. Probabil vreo 3 sferturi din film o sa va plictisiti teribil, dar asta e si ideea – Wenders vrea sa va identificati cat mai bine cu Damiel (ingerul) si sa intelegeti cat de plictisitoare poate fi existenta unui inger. In ultima jumatate de ora din film totul devine clar. Daca expresia pe care o auziti de vreo cateva ori bune de-alungul filmului – “cand copilul era doar un copil” va trimite cu gandul la cuvintele apostolului Pavel (“cand eram copil, gandeam ca un copil”), insemna ca ati pornit pe o pista buna, caci in final o s-aveti de-a face cu mitul androginului, cuplul adamic s.a. Un amanunt interesant e ca in film apar atat scene alb-negru cat si color; logica imbinarii are, desigur, o interpretare – alb-negrul e dominant, insa imaginile color sugereaza dorinta ingerului de a deveni om. Dupa filmul de fata s-a facut un remake destul de cunoscut – City of Angels. Spre finalul filmului avem si invitati speciali: Nick Cave & The Bad Seeds intr-un live performance; canta From Her to Eternity (scena din film)
Cu un Paul Newman (Eddie Felson) care-si desavarseste rolul din The Hustler (Robert Rossen, 1961), acum patron restaurant si Tom Cruise (VIncent Lania) pe post de talent nativ care are nevoie de un maestru care sa-i tempereze stilul si sa-l introduca in ‘lumea buna’ a biliardului. Lume care se imparte intre turnee oficiale si sali de cartier in care se joaca ilegal dar foarte profitabil, pe bani. Cele doua persnoaje sunt tipice – tanarul necizelat, posesor al unui talent remarcabilsi profesorul, un fost jucator de exceptie, a carui retragere se ascunde sub umbra trecutului, un tip versat si fin cunascator al “limbajului trupului”, omul potrivit sa-l faca pe tanarul jucator sa straluceasca. Filmul se incadreaza in categoria filmelor nocturne ale lui Scorsese, in care traiectoria pozotiva e de substrat. Firul narativ si personajele evolueaza doar ierarhic, pentru ca spiritual acestea ’schiopateaza’.
Un alt element este scopul tuturor lucrurilor: succesul? banii? relatia dintre Vince si Carmen ? In Casino, banii erau doar o piesa a puzzleului. De fapt, filmul se invarte in jurul acestor 3 – relatia se subordoneaza succesului si banilor, Vince incepe sa prinda gustul acestora din urma si sacrifica succesul, dar Eddie nu intra in jocul lui si abandoneaza in meciul ulterior intalnirii directe dintre el si Vince, in care ultimul pariaza pe adversarul sau si se lasa invins. Motivul e, evident, onoarea si orgoliul – motive adiacente, dar recurente in cinematograful lui Scorsese.
Dupa succesul rasunator al primului film, si continuarea ‘execrabila’ din Ocean’s 12, Steven Soderbergh revine, incercand sa ‘mai dreaga busuiocul’ cu 2 personaje noi, Al Pacino si Ellen Barkin, adusi pentru a suplini absentele, surprinzatoare de altfel, ale Juliei Roberts si Catherine Zeta-Jones. Ocean’s Thirteen surprinde prin noile look-uri ale lui Brad Pitt si Matt Damon, dar si printr-o poveste care este cat de cat, inca secreta. Lansarea oficiala va fi pe 8 iunie 2007 in Statele Unite ale Americii. La noi, prin primavara… Din declaratiile regizorului, acest film va fi ultimul din serie, si va fi mult mai comic decat anterioarele. Un lucru e sigur: daca e la fel de sec pe cat a fost 12… , ne uitam la The Brazilian Job(continuarea la Italian Job – joaca si Statham). In continuare aveti trailer-ul
care dupa ce a ajuns mare scula pe la oras vine sa le construiasca taranoilor un baraj; ceea ce vrea sa faca el e o imersiune a profanului in sacru. Prin constructia barajului, el va demonetiza caracterul sacru al zonei.
Film din prima perioada de creatie a regizorului german, a fost nominalizat la Palme d’Or castigand insa premiul pentru cel mai bun regizor (premiul in valoare de 5000 $, i-a fost donat lui Atom Egoyan). Povestea e simpla: un inger care asculta gandurile berlinezilor vrea sa devina om. Se indragosteste de o frumoasa trapezista – Marion, o muritoare in care isi gaseste toate motivele de a parasi eternitatea. Daca reuseste sa faca acest lucru si care sunt repercursiunile incercarii, veti afla din film (nu ca ar fi important ce face pana la urma ingerul, dar de dragul vizionarii filmului n-am sa va spun ce se intampla). Ceea ce ne propune Wenders, e sa privim viata si oamenii din jurul nostru prin ochii unui copil, un copil inocent care nu poate face diferenta dintre Bine si Rau. Ceea ce reuseste sa trezeasca in sufletul spectatorului, e o nostalgie a inocentei (pierdute) sau macar a copilariei. Probabil vreo 3 sferturi din film o sa va plictisiti teribil, dar asta e si ideea – Wenders vrea sa va identificati cat mai bine cu Damiel (ingerul) si sa intelegeti cat de plictisitoare poate fi existenta unui inger. In ultima jumatate de ora din film totul devine clar. Daca expresia pe care o auziti de vreo cateva ori bune de-alungul filmului – “cand copilul era doar un copil” va trimite cu gandul la cuvintele apostolului Pavel (“cand eram copil, gandeam ca un copil”), insemna ca ati pornit pe o pista buna, caci in final o s-aveti de-a face cu mitul androginului, cuplul adamic s.a. Un amanunt interesant e ca in film apar atat scene alb-negru cat si color; logica imbinarii are, desigur, o interpretare – alb-negrul e dominant, insa imaginile color sugereaza dorinta ingerului de a deveni om. Dupa filmul de fata s-a facut un remake destul de cunoscut – 
