Balay feat Tricky – Tongue Tied

Coma – Nerostitele [2006]

Al doilea album al trupei Coma, mai mult metal decat hard, are cateva surprize: Bill Gould de la Faith No More canta pe Mai presus de cuvinte si alte doua colaborari cu Despot si Brugner. Cea cu Brugner (Urmarire) e chiar funny si se asculta foarte usor (Mie sincer mi se pare cea mai cursiva piesa de pe album – poate e si din cauza versurilor). Prea multe nu sunt de zis; ca si piesa reprezentativa aleg Coboara-ma-n Rai pentru ca pur si simplu suna foarte bine – e o piesa pe care-as asculta-o de ‘n’ ori. Da, cred ca are ceva comercial in ea, dar e doar o banuiala. Alte piese care suna destul de matur sunt Treci si Maini catre cer. Nici Un loc sa ajung nu suna prea rau, dar versurile tind sa devina patetice. Ceea ce trebuie retinut e ca albumul nu e deloc comercial si aici ma refer la sound – pentru ca versurile sunt putin cam patetice (dupa cum aminteam) si deloc complicate. Albumul asta pare sa fie un fel de maturizare, pentru ca cel mai recent disc – Coma Light (2008), e destul de ‘asezat’ in comparatie cu acesta – which still “smells like teen spirit”.

zaraza – electoral

Fatima Mansions – Blues for Ceausescu

Iris – Vino Pentru Totdeauna

The Color of Money (Martin Scorsese, 1986)

Cu un Paul Newman (Eddie Felson) care-si desavarseste rolul din The Hustler (Robert Rossen, 1961), acum patron restaurant si Tom Cruise (VIncent Lania) pe post de talent nativ care are nevoie de un maestru care sa-i tempereze stilul si sa-l introduca in ‘lumea buna’ a biliardului. Lume care se imparte intre turnee oficiale si sali de cartier in care se joaca ilegal dar foarte profitabil, pe bani. Cele doua persnoaje sunt tipice – tanarul necizelat, posesor al unui talent remarcabilsi profesorul, un fost jucator de exceptie, a carui retragere se ascunde sub umbra trecutului, un tip versat si fin cunascator al “limbajului trupului”, omul potrivit sa-l faca pe tanarul jucator sa straluceasca. Filmul se incadreaza in categoria filmelor nocturne ale lui Scorsese, in care traiectoria pozotiva e de substrat. Firul narativ si personajele evolueaza doar ierarhic, pentru ca spiritual acestea ’schiopateaza’.

Un alt element este scopul tuturor lucrurilor: succesul? banii? relatia dintre Vince si Carmen ? In Casino, banii erau doar o piesa a puzzleului. De fapt, filmul se invarte in jurul acestor 3 – relatia se subordoneaza succesului si banilor, Vince incepe sa prinda gustul acestora din urma si sacrifica succesul, dar Eddie nu intra in jocul lui si abandoneaza in meciul ulterior intalnirii directe dintre el si Vince, in care ultimul pariaza pe adversarul sau si se lasa invins. Motivul e, evident, onoarea si orgoliul – motive adiacente, dar recurente in cinematograful lui Scorsese.

Coma – Coma Light (2008)

Soundul albumului e foarte melancolic si nu difera aproape deloc de la o melodie la alta. Nu putem vorbi de un melanj intre voce si instrumente, prima neridicandu-se la nivelul celor din urma. Metal altenativ-rap neinteresant, cu un cover surprinzator dupa Maria Tanase (!?) care nu suna rau, dar pare discordant in comparatie cu restul pieselor. Fapt care, totusi, nu e rau. Oricum, cover dupa Maria Tanase in rock e ceva nou, dar nu cred ca va prinde. Versurile sunt excesiv metaforic, dar mult prea plastice uneori. Titlul albumului mi se pare a fi unul din cele mai reusite din muzica romaneasca recenta, dar pentru Coma e ceva obisnuit de-acum, ultimul album denumindu-se Nerostitele (de inspiratie stanesciana – necuvintele. Albumul devine ascultabil abia dupa primele 4 piese care te introduc in atmosfera. Dar asta e doar o banuiala pentru ca e numai o sclipire. Dintre melodii, raman la In mine in soapta – singura piesa care aduce a rock serios, dar foarte light – si noua varianta a piesei Canta-mi povestea cu Killy IOD la pian. Pianul da o impresie mult mai intima si parca textul devine mult mai personal. Desi albumul nu surprinde cu nimic interesant, cred totusi ca o trupa precum Coma are mai multe de oferit rockului romanesc.

Coma – Canta-mi Povestea (ft Killy IOD @ pian)

Beastie Boys- Sabotage

Obama, noul presedinte USA

Azi dimineata am aflat numele noului presedinte SUA. N-a fost o surpriza, in ciuda faptului ca acest candidat al democratilor e negru (tatal are origini kenyene), iar dupa cei 8 ani de guvernare republicana, americanii tocmai au trecut prin cea mai mare criza economica de dupa anii ‘30, brandul USA e sifonat rau dupa incursiunile (inutile) din Afganistan si Irak, cetatenii celui mai puternic stat din lume sunt nevoiti sa-si gaseasca chiar si un al doilea loc de munca pentru a se putea intretine si pentru a putea plati ratele, sistemul privat de sanatate chiar nu functioneaza si motivele pot continua. Candidatul republican, John McCain, desi s-a detasat de politica predecesorului sau – actualul presedinte George W. Bush – ar fi continuat politica fiscala a acestuia, or americanii, desi cu studii putine si prea ocupati cu multele locuri de munca, realizeaza ca au nevoie de o schimbare. Iar Obama e solutia perfecta! Reprezentat al unui partid de centru-stanga, preocupat mai mult de problemele sociale interne decat de cele externe (vezi si cazul lui Clinton – tot un democrat -, sub a carui mandat SUA n-a mai fost chiar atat de prezenta in politica externa ci a reusit sa revitalizeze sistemul economic si social intern), acesta pare sa aiba solutiile necesare pentru iesirea din criza si pentru gestionarea situatiei externe. Surpriza despre care vorbeam la inceput e de fapt, victoria covarsitoare a democratului care, dupa exit-polluri, se cifreaza undeva la 70%, ceea ce e de-a dreptul enorm. Haideti sa ne gandim: daca acum 8 ani ai fi zis ca un negru va castiga in fata unui contracandidat alb cu 70% din sufragii ai fi fost considerat un idealist, probabil nostalgic al miscarii lui Martin Luther King. Dar iata ca pe fondul problemelor sociale generate de guvernarea neglijenta a guvernului republican, asemenea scenarii nu sunt deloc hilare. John McCain si-a recunsocut deja infrangerea iar rezulatele numararii oficiale ale voturilor nu pot decat sa intareasca victoria mai mult sau mai putin impresionanta a lui Barack Obama. Discursul acestuia de dupa aflarea rezultatelor nu a fost unul entuziasmant, semn ca acesta se astepta sa castige.

Ayo – Joyful (2006)

Ca o mica introducere, Ayo e o cantareata de origine germana cu un tata nigerian si o mama tiganca.      Nascuta la Cologne, se stabileste la 21 de ani in Londra unde inregistreaza primul LP, denumit tot Joyful (care               e o traducere a numelui ei) si cu care devine cunoscuta in Europa. Albumul (Joyful) a fost inregistrat in doar 5                 zile la casa de discuri Polydor, renumita pentru descoperirea tinerelor talente. Stilul abordat are mari                   influente ale genei africane, piesele sale fiind un amestec de folk, soul si reggae. Eu am ascultat albumul                   asta incepand cu ultima melodie, sfat pe care vi-l dau si voua.

Neva Been e clar soul, cu un pian ce aminteste de gospel plus alte instrumente de percutie (pe                     langa tobe) de factura africana. Vocea suna foarte bine, surprinzator de bine, iar in ultimul minut apar si                      acele voci de fond, care apar la mai toti vocalistii americani de R&B. Urmatoarea melodie are mai mult                              ritm, e mai americana ca si compozitie, apar si viori. Titlul e o intrebare pur comerciala: What is love?.                         Vocea pare depasita, refrenul suferind din cauza vocalizelor nereusite ale interpretei. Cred ca o                                  varianta instrumentala a piesei ar fi perfecta. Life is Real e mult mai africana, tobele se aud mai clar,                             ca si chitarele de altfel. Seamana destul de mult cu Corinna Bailey Rae, intreg albumul apropiindu-se de                   stilul acesteia. Spre final vocea capata mai multa siguranta, e mai puternica, nu permite erori. O piesa                   reusita din mai toate punctele de vedere. These days e blues, cu o chitara timida, foarte romantica (eu                           o adaug la playlistul cu melodii romantice). Vocea e mai calda decat in melodia anterioara, putin mai                   asezata. Spre final revine vioara, ajutand foarte bine dramatismul piesei. Daca Life is Real era foarte                     ritmata, usor in contradictie cu stilul general al albmului, These days e foarte asezata, linistita; o piesa                   buna. Help is coming pare reggae, la fel de ritmata ca Life is Real. Soundul pare prea cunoscut, nu e                        nimic nou, nimic surprinzator – un refren care se repeta dupa fiecare strofa, plictisind audienta.                   Interpretarea nu e rea, dar poate ar fi trebuit sa fie mai puternica ca si nuanta, ca in Life is Real. Only you. Am mai auzit titlul acesta de ‘n’ ori, fapt ce imi produce o usoara insatisfactie. E destul                                 de country, cu muzicuta, chitara rece etc. Vocea e foarte copilareasca, lipsita de maturitate – o                                  piesa care nu demonstreaza nimic si nici nu o ajuta la nimic. Watching you pare sa nu impresioneze la                     voce, are alura de balada pop, dar cu voce de soul. Aproape de stilul din These days. Destul de                             smooth cu instrumentatie buna. And It’s Supposed To Be Love e cea mai apropiata de Bailey Rae.                        Seamana chiar leit. S-ar putea defini stilul albumului cu aceasta melodie, care, foarte interesant, are                           influente latino. Eu o inteleg ca e la debut si vrea sa testeze mai multe stiluri, dar ar trebui                                            sa aiba grija mai mare pentru ca e vorba de un public tinta pe care nu poti sa-l iei drept comercial, pentru                    ca folk-soul e o nisa, nu un stil de interes general. How many tines? e din nou, latino. Nu e deloc african                   cum poate ar fi trebuit sa fie, dar nu pare sa aiba o coeziune intre voce si instrumente. Letter By Letter e                country, dar doar la inceput, ulterior intrand in african beat, mult mai reusit la voce. Harmonica isi in                  drepturi pe la mijlocul piesei, restul soundului fiind prea simplu, neinteresant. Without you e smooth,                     deloc glamour, balada cu influente R&B. Versuri despre familie… R&B. O romanta totusi europeana,                                desi americanismul versurilor pare agasant. Vocea putea suna si mai bine. O piesa bunicica. Down On My                   Knees, ultima melodie (de fapt, prima) de pe acest album, a fost cea cu care Ayo ‘a marsat’ inainte                                 de producerea acestui album. Foarte teatrala, interpreta simte bine partitura, oferindu-i acel feeling                     necesar pentru o piesa lacrimogena. Instrumentele par sa sune relativ OK,  apropiate de acel ‘beat’ african                    cu care a fost descris stilul albumului.

Ultimele 4 melodii (adica primele 4) sunt destul de reusite, dar e pacat ca a trebuit sa sacrifice o               jumatate de album ca sa ajunga la maturitatea necesara. Eu cred ca e o cantareata despre care vom mai                      auzi. Ar fi interesant sa vad ce ar putea face daca urmatorul album ar suna mai jazzy, cu influentele africane                    de rigoare.

Playlist:

Ayo – These Days