A plouat destul de mult azi; am ajuns la conferinta de la CCF, la ora 11 am; invitati doi tienri regizori africani si un producator francez. Discutii despre finantari, distributie, promovare etc. Ceea ce m-a surprins e asemanarea dintre cinema-ul romanesc si cel african (finantari mai mult private, bugetul pentru un lungmetraj de fictiune e in jur de 300.000 E); a propos, cica baietii astia n-au critica de film in Africa – ar fi o paine de mancat pe-acolo…
A mai fost a doua proiectie a filmului Faro…, in prezenta producatorului si de la 6 un film belgian pe care l-am ratat cu lejeritate.
Incepem pe la 3 pm, ne luam o apa de la intrare, ne instalam comod in scaun, se prezinta filmul si surpriza! : filmul n-are subtitrare! Ca doar festivalul e pentru francofoni… N-am plecat imediat, am asteptat sa inceapa filmul. Si am prins probabil cel mai tare cadru din festival: o domnisoara (saritoare la trambulina) isi efectueza primul salt din concurs. Sare si iese perfect. Aplauze. Urmatoarea saritura. Frica. Inaltime. Nu poate sa renunte. Se concentreaza. Si sare… cadru larg cu respectiva cum se loveste, in saritura, cu capul de marginea trambulinei! Perfect! O sa va dau titlul filmului – Où est la main de l’homme sans tête (Guillaume & Stéphane Malandrin, 2009). E superb cadrul. Face toti banii.
Urmatorul film, de la 6 seara. Sala plina. Française (Souad El-Bouhati, 2008) [trailer]. Regizorul are un palmares destul de bogat cu precedenta isprava de pelicula (asta am inventat-o eu si suna ca dracu’) – Salam (1999), un mediumetraj de o juma’ de ora. Filmul care s-a proiectat la festival e, astfel, debutul de lungmetraj. Are priza la public, bine montat, dar pe undeva e comercial. Targetul e publicul adolescentin. Deoarece: personajul principal e pustoiaca care, venita dintr-o familie musulmana, vrea sa plece din tara in care parintii ei au adus-o; nu tine cont de traditiile parintilor ei (care nu sunt chiar atat de ingusti, after all), nu vrea sa se casatoreasca – vrea sa plece. In Franta. Cand nu e de-acord cu ei isi pune ceva rockareala la ea in camera. Apoi ia briciul si isi tunde parul. Si nu-stiu cum, pana la urma ajunge in Franta (dupa ce asteptam cu totii un film intreg sa se intample chestia asta) si isi gaseste servici, nu e sclavul nimanui (cum o avertizau toti ca o sa ajunga) si mai e si “soma gagica”. Era o faza celebra: Asta se intampla numai in filme!
Ultimul film nu-l mai prind pentru ca, uneori, pasiunea mea pentru fotbal e mai mare decat cea pentru filme…
Primul film – debut de lungmetraj al regizoarei africane Salif Traore – Faro, regina apelor. N-am sa vorbesc prea mult despre film. Actorii au fost adeseori slabi sau doar teatrali, teatrale fiind si anumite idei ale regizoarei. Scenariul are o intriga simpla iar povestea “curge” linistit, in antiteza cu fluviul hierofanizat fata de care se raporteaza intreaga populatie a satului si din ale carui ape izvorasc metafore vizuale… Faro (caci despre ea e vorba in film), e o deitate avatica care comunica cu adeptii ei prin apele fluviului mai sus amintit. Adeptii ei sunt insa artificial construiti. In film par sa faca show, n-au nimic realist in raportarea fata de Faro. Vrajitoarea satului apare tam-nesam intr-o scena si da imediat solutia problemei cu care ne confruntam toti de vreo 20 min: Faro are nevoie de o jertfa. Personajul principal este un bastard intors la origini care dupa ce a ajuns mare scula pe la oras vine sa le construiasca taranoilor un baraj; ceea ce vrea sa faca el e o imersiune a profanului in sacru. Prin constructia barajului, el va demonetiza caracterul sacru al zonei.
Al doilea film – Versailles – n-am reusit sa-l vad si am inteles ca am avut de pierdut; cica ar fi fost vorba despre o comunitate de boschetari care “locuiesc” intr-o padure. Asta imi zice mie ca editia de anul asta e destul de sociala (ca si Franta, de altfel) : presiunea comunitatii asupra unui personaj, relatia parinte-copil etc.
Au revoir, mon ami! (asta ca sa fiu snob. pana la capat.)
Film din prima perioada de creatie a regizorului german, a fost nominalizat la Palme d’Or castigand insa premiul pentru cel mai bun regizor (premiul in valoare de 5000 $, i-a fost donat lui Atom Egoyan). Povestea e simpla: un inger care asculta gandurile berlinezilor vrea sa devina om. Se indragosteste de o frumoasa trapezista – Marion, o muritoare in care isi gaseste toate motivele de a parasi eternitatea. Daca reuseste sa faca acest lucru si care sunt repercursiunile incercarii, veti afla din film (nu ca ar fi important ce face pana la urma ingerul, dar de dragul vizionarii filmului n-am sa va spun ce se intampla). Ceea ce ne propune Wenders, e sa privim viata si oamenii din jurul nostru prin ochii unui copil, un copil inocent care nu poate face diferenta dintre Bine si Rau. Ceea ce reuseste sa trezeasca in sufletul spectatorului, e o nostalgie a inocentei (pierdute) sau macar a copilariei. Probabil vreo 3 sferturi din film o sa va plictisiti teribil, dar asta e si ideea – Wenders vrea sa va identificati cat mai bine cu Damiel (ingerul) si sa intelegeti cat de plictisitoare poate fi existenta unui inger. In ultima jumatate de ora din film totul devine clar. Daca expresia pe care o auziti de vreo cateva ori bune de-alungul filmului – “cand copilul era doar un copil” va trimite cu gandul la cuvintele apostolului Pavel (”cand eram copil, gandeam ca un copil”), insemna ca ati pornit pe o pista buna, caci in final o s-aveti de-a face cu mitul androginului, cuplul adamic s.a. Un amanunt interesant e ca in film apar atat scene alb-negru cat si color; logica imbinarii are, desigur, o interpretare – alb-negrul e dominant, insa imaginile color sugereaza dorinta ingerului de a deveni om. Dupa filmul de fata s-a facut un remake destul de cunoscut – City of Angels. Spre finalul filmului avem si invitati speciali: Nick Cave & The Bad Seeds intr-un live performance; canta From Her to Eternity (scena din film)
YotG e al treilea album de studio semnat Ne-Yo (pe numele sau adevarat Schaffer Smith). Pentru cei care n-au auzit de el pana acum, e tipul care si-a facut intrarea pe piata muzicala cu piesa So Sick, o adevarata oaza de normalitate intr-un desert de ‘romantism’ comercial falsificat. Tot el e producatorul si compozitorul unor hituri precum Irreplaceable interpretat de Beyoncé, Unfaithful cantata de Rihanna sau Let Me Love You – Mario. In ultima vreme se vorbea si de o colaborare cu Marilyn Manson pe viitorul album al excentricului rocker, dar zvonurile au fost infirmate de ambele parti.
Ne-Yo, ca si interpret, compozitor si producator R&B, are influente stilistice si ritmice de la Michael, dar e putin mai romantic apropiindu-se de Babyface (pe YotG, una din piese e leit Marc Anthony), albumele sale fiind ascultabile de preferat seara sau la o ora tarzie, in noapte, ceea ce-i da un aer foarte smooth, classy & glam.
Ceea ce ne propune Ne-yo pe acest album, noua tipilor, e sa recunoastem ca noi suntem cei care grsim si nu va meritam, pe voi – “urmasele Evei” si daca aflam ca inca mai tineti la fostul… desi va iubim, o sa va sfatuim sa va intoarceti la el (Back To What You Know) si in semn de respect, o sa venim si la nunta voastra, desi o sa ne fie a dracu’ de greu (Fade Into the Background). Dintre piesele ce merita ascultate, raman la Mad – piesa foarte ‘melo’, Why Does She Stay & Fade Into The Background - 2 piese care se asculta consecutiv, fiind centrul de greutate al albumului, Lie To Me – piesa cu un ritm destul de catchy si versuri care se memoreaza usor si se fredoneaza inconstient, What’s The Matter ascultati-o pentru versuri iar She Got Her Own… “a dedication to the independent women” piesa interpretata impreuna cu Jamie Foxx si Fabolous
ca la spate ca eu pe cu o singur
le-a scapat numai aminteste doar sa
mana pentru ca am convenit sa le
cu actorul singura zis si mana
arestam imediat reluam sa-i pun
cu de langa ca i scena el care-l face
amuzata pun a trebuit asta din el
iar la cealalta tina sa isi
ma prefac raluca ce-am plecat
catusele unui tip
Al doilea album al trupei Coma, mai mult metal decat hard, are cateva surprize: Bill Gould de la Faith No More canta pe Mai presus de cuvinte si alte doua colaborari cu Despot si Brugner. Cea cu Brugner (Urmarire) e chiar funny si se asculta foarte usor (Mie sincer mi se pare cea mai cursiva piesa de pe album – poate e si din cauza versurilor). Prea multe nu sunt de zis; ca si piesa reprezentativa aleg Coboara-ma-n Rai pentru ca pur si simplu suna foarte bine – e o piesa pe care-as asculta-o de ‘n’ ori. Da, cred ca are ceva comercial in ea, dar e doar o banuiala. Alte piese care suna destul de matur sunt Treci si Maini catre cer. Nici Un loc sa ajung nu suna prea rau, dar versurile tind sa devina patetice. Ceea ce trebuie retinut e ca albumul nu e deloc comercial si aici ma refer la sound – pentru ca versurile sunt putin cam patetice (dupa cum aminteam) si deloc complicate. Albumul asta pare sa fie un fel de maturizare, pentru ca cel mai recent disc – Coma Light (2008), e destul de ‘asezat’ in comparatie cu acesta – which still “smells like teen spirit”.
Cu un Paul Newman (Eddie Felson) care-si desavarseste rolul din The Hustler (Robert Rossen, 1961), acum patron restaurant si Tom Cruise (VIncent Lania) pe post de talent nativ care are nevoie de un maestru care sa-i tempereze stilul si sa-l introduca in ‘lumea buna’ a biliardului. Lume care se imparte intre turnee oficiale si sali de cartier in care se joaca ilegal dar foarte profitabil, pe bani. Cele doua persnoaje sunt tipice – tanarul necizelat, posesor al unui talent remarcabilsi profesorul, un fost jucator de exceptie, a carui retragere se ascunde sub umbra trecutului, un tip versat si fin cunascator al “limbajului trupului”, omul potrivit sa-l faca pe tanarul jucator sa straluceasca. Filmul se incadreaza in categoria filmelor nocturne ale lui Scorsese, in care traiectoria pozotiva e de substrat. Firul narativ si personajele evolueaza doar ierarhic, pentru ca spiritual acestea ’schiopateaza’.
Un alt element este scopul tuturor lucrurilor: succesul? banii? relatia dintre Vince si Carmen ? In Casino, banii erau doar o piesa a puzzleului. De fapt, filmul se invarte in jurul acestor 3 – relatia se subordoneaza succesului si banilor, Vince incepe sa prinda gustul acestora din urma si sacrifica succesul, dar Eddie nu intra in jocul lui si abandoneaza in meciul ulterior intalnirii directe dintre el si Vince, in care ultimul pariaza pe adversarul sau si se lasa invins. Motivul e, evident, onoarea si orgoliul – motive adiacente, dar recurente in cinematograful lui Scorsese.
Soundul albumului e foarte melancolic si nu difera aproape deloc de la o melodie la alta. Nu putem vorbi de un melanj intre voce si instrumente, prima neridicandu-se la nivelul celor din urma. Metal altenativ-rap neinteresant, cu un cover surprinzator dupa Maria Tanase (!?) care nu suna rau, dar pare discordant in comparatie cu restul pieselor. Fapt care, totusi, nu e rau. Oricum, cover dupa Maria Tanase in rock e ceva nou, dar nu cred ca va prinde. Versurile sunt excesiv metaforic, dar mult prea plastice uneori. Titlul albumului mi se pare a fi unul din cele mai reusite din muzica romaneasca recenta, dar pentru Coma e ceva obisnuit de-acum, ultimul album denumindu-se Nerostitele (de inspiratie stanesciana – necuvintele. Albumul devine ascultabil abia dupa primele 4 piese care te introduc in atmosfera. Dar asta e doar o banuiala pentru ca e numai o sclipire. Dintre melodii, raman la In mine in soapta – singura piesa care aduce a rock serios, dar foarte light – si noua varianta a piesei Canta-mi povestea cu Killy IOD la pian. Pianul da o impresie mult mai intima si parca textul devine mult mai personal. Desi albumul nu surprinde cu nimic interesant, cred totusi ca o trupa precum Coma are mai multe de oferit rockului romanesc.
Azi dimineata am aflat numele noului presedinte SUA. N-a fost o surpriza, in ciuda faptului ca acest candidat al democratilor e negru (tatal are origini kenyene), iar dupa cei 8 ani de guvernare republicana, americanii tocmai au trecut prin cea mai mare criza economica de dupa anii ‘30, brandul USA e sifonat rau dupa incursiunile (inutile) din Afganistan si Irak, cetatenii celui mai puternic stat din lume sunt nevoiti sa-si gaseasca chiar si un al doilea loc de munca pentru a se putea intretine si pentru a putea plati ratele, sistemul privat de sanatate chiar nu functioneaza si motivele pot continua. Candidatul republican, John McCain, desi s-a detasat de politica predecesorului sau – actualul presedinte George W. Bush – ar fi continuat politica fiscala a acestuia, or americanii, desi cu studii putine si prea ocupati cu multele locuri de munca, realizeaza ca au nevoie de o schimbare. Iar Obama e solutia perfecta! Reprezentat al unui partid de centru-stanga, preocupat mai mult de problemele sociale interne decat de cele externe (vezi si cazul lui Clinton – tot un democrat -, sub a carui mandat SUA n-a mai fost chiar atat de prezenta in politica externa ci a reusit sa revitalizeze sistemul economic si social intern), acesta pare sa aiba solutiile necesare pentru iesirea din criza si pentru gestionarea situatiei externe. Surpriza despre care vorbeam la inceput e de fapt, victoria covarsitoare a democratului care, dupa exit-polluri, se cifreaza undeva la 70%, ceea ce e de-a dreptul enorm. Haideti sa ne gandim: daca acum 8 ani ai fi zis ca un negru va castiga in fata unui contracandidat alb cu 70% din sufragii ai fi fost considerat un idealist, probabil nostalgic al miscarii lui Martin Luther King. Dar iata ca pe fondul problemelor sociale generate de guvernarea neglijenta a guvernului republican, asemenea scenarii nu sunt deloc hilare. John McCain si-a recunsocut deja infrangerea iar rezulatele numararii oficiale ale voturilor nu pot decat sa intareasca victoria mai mult sau mai putin impresionanta a lui Barack Obama. Discursul acestuia de dupa aflarea rezultatelor nu a fost unul entuziasmant, semn ca acesta se astepta sa castige.
Ca o mica introducere, Ayo e o cantareata de origine germana cu un tata nigerian si o mama tiganca. Nascuta la Cologne, se stabileste la 21 de ani in Londra unde inregistreaza primul LP, denumit tot Joyful (care e o traducere a numelui ei) si cu care devine cunoscuta in Europa. Albumul (Joyful) a fost inregistrat in doar 5 zile la casa de discuri Polydor, renumita pentru descoperirea tinerelor talente. Stilul abordat are mari influente ale genei africane, piesele sale fiind un amestec de folk, soul si reggae. Eu am ascultat albumul asta incepand cu ultima melodie, sfat pe care vi-l dau si voua.
Neva Been e clar soul, cu un pian ce aminteste de gospel plus alte instrumente de percutie (pe langa tobe) de factura africana. Vocea suna foarte bine, surprinzator de bine, iar in ultimul minut apar si acele voci de fond, care apar la mai toti vocalistii americani de R&B. Urmatoarea melodie are mai mult ritm, e mai americana ca si compozitie, apar si viori. Titlul e o intrebare pur comerciala: What is love?. Vocea pare depasita, refrenul suferind din cauza vocalizelor nereusite ale interpretei. Cred ca o varianta instrumentala a piesei ar fi perfecta. Life is Real e mult mai africana, tobele se aud mai clar, ca si chitarele de altfel. Seamana destul de mult cu Corinna Bailey Rae, intreg albumul apropiindu-se de stilul acesteia. Spre final vocea capata mai multa siguranta, e mai puternica, nu permite erori. O piesa reusita din mai toate punctele de vedere. These days e blues, cu o chitara timida, foarte romantica (eu o adaug la playlistul cu melodii romantice). Vocea e mai calda decat in melodia anterioara, putin mai asezata. Spre final revine vioara, ajutand foarte bine dramatismul piesei. Daca Life is Real era foarte ritmata, usor in contradictie cu stilul general al albmului, These days e foarte asezata, linistita; o piesa buna. Help is coming pare reggae, la fel de ritmata ca Life is Real. Soundul pare prea cunoscut, nu e nimic nou, nimic surprinzator – un refren care se repeta dupa fiecare strofa, plictisind audienta. Interpretarea nu e rea, dar poate ar fi trebuit sa fie mai puternica ca si nuanta, ca in Life is Real. Only you. Am mai auzit titlul acesta de ‘n’ ori, fapt ce imi produce o usoara insatisfactie. E destul de country, cu muzicuta, chitara rece etc. Vocea e foarte copilareasca, lipsita de maturitate – o piesa care nu demonstreaza nimic si nici nu o ajuta la nimic. Watching you pare sa nu impresioneze la voce, are alura de balada pop, dar cu voce de soul. Aproape de stilul din These days. Destul de smooth cu instrumentatie buna. And It’s Supposed To Be Love e cea mai apropiata de Bailey Rae. Seamana chiar leit. S-ar putea defini stilul albumului cu aceasta melodie, care, foarte interesant, are influente latino. Eu o inteleg ca e la debut si vrea sa testeze mai multe stiluri, dar ar trebui sa aiba grija mai mare pentru ca e vorba de un public tinta pe care nu poti sa-l iei drept comercial, pentru ca folk-soul e o nisa, nu un stil de interes general. How many tines? e din nou, latino. Nu e deloc african cum poate ar fi trebuit sa fie, dar nu pare sa aiba o coeziune intre voce si instrumente. Letter By Letter e country, dar doar la inceput, ulterior intrand in african beat, mult mai reusit la voce. Harmonica isi in drepturi pe la mijlocul piesei, restul soundului fiind prea simplu, neinteresant. Without you e smooth, deloc glamour, balada cu influente R&B. Versuri despre familie… R&B. O romanta totusi europeana, desi americanismul versurilor pare agasant. Vocea putea suna si mai bine. O piesa bunicica. Down On My Knees, ultima melodie (de fapt, prima) de pe acest album, a fost cea cu care Ayo ‘a marsat’ inainte de producerea acestui album. Foarte teatrala, interpreta simte bine partitura, oferindu-i acel feeling necesar pentru o piesa lacrimogena. Instrumentele par sa sune relativ OK, apropiate de acel ‘beat’ african cu care a fost descris stilul albumului.
Ultimele 4 melodii (adica primele 4) sunt destul de reusite, dar e pacat ca a trebuit sa sacrifice o jumatate de album ca sa ajunga la maturitatea necesara. Eu cred ca e o cantareata despre care vom mai auzi. Ar fi interesant sa vad ce ar putea face daca urmatorul album ar suna mai jazzy, cu influentele africane de rigoare.
Dupa cateva luni bune de tras chiulu’, revin si eu cu blogul meu cu titlu demografic. Probabil il voi schimba in viitorul apropiat dar astept o idee mai buna. In zilele ce urmeaza veti putea citi recenzii de film, muzica si (eventual) carte. Pe langa acestea, inaugurez o noua categorie care se va numi “aberatii”. Obisnuiam sa fac chestia asta intr-un caiet, dar nu mi s-a mai parut o idee potrivita din nu-stiu-ce motiv. Oricum, sper sa fie ceva misto. Cam astea sunt lucrurile noi cu care vin, dar pe parcurs se vor mai aduga si altele.
Pentru cei care stiu sa guste un produs bazat pe respect, pentru o companie care isi respecta clientii si pentru cei care din respect pentru meserie au creat aceasta reclama, Numai Respect!
Dupa cum ne-au obisnuit deja, advertiserii de la Next/CAP nu se dezmint. Compania producatoare inca isi “filtreaza” clientii, aceasta metoda incetand sa mai para sinucigasa, de vreme ce vinzarile au inregistrat o crestere de trei ori mai mare decat media de dinainte de campania – “Respect”. Reteta este aceeasi – un plan drept, 2-3 pungi de snacks-uri, un parizer imens + un lantisor(probabil un kitsch veritabil) si… respect! Dupa ce in prima parte a campaniei se oferea „Marele Gatsby“ a lui Scott Fitzgerald, acum clientii primesc la 2 sticle de vinars, „Procesul“ lui Kafka, o carte care inspira respect. Ceea ce vrea sa sublinieze reclama, este faptul ca poti o obtine ceva si fara “sa razuiesti vreo eticheta, sa decupezi vreun carton sau sa colectionezi capace”.
Copywriterul promite ca in campania urmatoare cumparatorii vor primi „Trei intr-o barca“ a lui Jerome K. Jerome, semn ca vom mai avea “bijuterii” de acest gen si in viitorul apropiat.
INEXTRICÁBIL, -Ă, inextricabili, -e, adj. (Rar; despre situaţii, întâmplări etc.) Foarte încurcat şi complicat; de neînţeles, de nelămurit. – Din fr. inextricable, lat. inextricabilis.
Dupa succesul rasunator al primului film, si continuarea ‘execrabila’ din Ocean’s 12, Steven Soderbergh revine, incercand sa ‘mai dreaga busuiocul’ cu 2 personaje noi, Al Pacino si Ellen Barkin, adusi pentru a suplini absentele, surprinzatoare de altfel, ale Juliei Roberts si Catherine Zeta-Jones. Ocean’s Thirteen surprinde prin noile look-uri ale lui Brad Pitt si Matt Damon, dar si printr-o poveste care este cat de cat, inca secreta. Lansarea oficiala va fi pe 8 iunie 2007 in Statele Unite ale Americii. La noi, prin primavara… Din declaratiile regizorului, acest film va fi ultimul din serie, si va fi mult mai comic decat anterioarele. Un lucru e sigur: daca e la fel de sec pe cat a fost 12… , ne uitam la The Brazilian Job(continuarea la Italian Job – joaca si Statham). In continuare aveti trailer-ul
In urma postarii referitoare la campania publicitara a companiei Murfaltlar la brand-ul Zaraza, am primit cateva comentarii, justificate de altfel. Nu stiu cati dintre dvs. stiti, dar in limba rusa, ‘zaraz’ inseamna infectie. Chiar daca posibilii cunascatori de limba rusa, probabil se vor feri de dubiosul cognac dobrogean, campania este si in Romania destul de riscanta. Persoanele care se vor identifica cu personajele ce nu-si merita statul de ‘adevarat domn’- in opinia baietilor de la NEXT/CAP(n.r. creatorii spoturilor – se vor feri si ei, la randul lor de aceasta licoare bachica. Strategia campaniei, care are un public tinta foarte ’subtire’ ca si numar, este aceea de a forma o clientela rafinata, in ciuda pretului de “doar 22 RON”, rezultat in urma unui calcul simplu intre bancnotele ce apar in cel de-al treilea spot:
Ceea ce se poate observa din cele 3 spoturi este faptul ca aceasta campanie nu promoveaza produsul, cu incearca sa promoveze cu cat mai mult stil brandul. Cred ca a reusit in mare masura sa realizeze acest lucru, cel putin pe mine reusind sa ma convinga. In urma cu vreo 2 luni afirmam ca as cumpara o sticla doar pentru reclama, in ciuda faptului ca nu sunt consumator de bauturi alcoolice, si nici nu tind sa devin.
Daca intrebarea de mai sus v-a pus la treaba neuronii, atunci inseamna ca al dvs. creieras deja are ceva de spus. Unul din modurile in care poti cunoaste mai bine un popor este acela de a te uita la anunturile de mica publicitate, sau la reclamele raspandite in mass-media.
Dupa cum vedeti, actualmente reclamele de pe micul ecran se impart intre bauturi alcoolice, detergenti, alimente si telefonie mobila(daca am sarit ceva, voi rectifica ulterior). Insertia media care pe mine, sincer, ‘m-a lasat cu gura-casca’, a fost Zaraza – Pentru adevaratii domni din Romania. Este una din reclamele care te lasa perplex pentru cateva secunde si te face sa-ti tragi cateva palme peste fata pentru a verifica daca inca te mai afli in Romania. Acum vorbim despre prima reclama, aparuta prin septembrie(a.c.) si care a continuat cu o noua ‘bijuterie mediatica’, ce trebuie neaparat pusa pe blog. De fapt le voi pune pe amandoua
In continuare va las pe voi sa dezbateti reclamele ce apar prin Romania si nu numai!
Nu stiu cum se facu, de veni tehnologia peste romani, si-si facura toti blog. Iaca ma gandi-i intr-o sara, ca e bine sa-mi fac si io din ala, blog cica-i zice. Si uite-asa, cu tehnologia la purtator, imi facui. Ca de, tre’ sa tin pasu cu lumea… lumea buna. Hai salut, lume!
care dupa ce a ajuns mare scula pe la oras vine sa le construiasca taranoilor un baraj; ceea ce vrea sa faca el e o imersiune a profanului in sacru. Prin constructia barajului, el va demonetiza caracterul sacru al zonei.
Film din prima perioada de creatie a regizorului german, a fost nominalizat la Palme d’Or castigand insa premiul pentru cel mai bun regizor (premiul in valoare de 5000 $, i-a fost donat lui Atom Egoyan). Povestea e simpla: un inger care asculta gandurile berlinezilor vrea sa devina om. Se indragosteste de o frumoasa trapezista – Marion, o muritoare in care isi gaseste toate motivele de a parasi eternitatea. Daca reuseste sa faca acest lucru si care sunt repercursiunile incercarii, veti afla din film (nu ca ar fi important ce face pana la urma ingerul, dar de dragul vizionarii filmului n-am sa va spun ce se intampla). Ceea ce ne propune Wenders, e sa privim viata si oamenii din jurul nostru prin ochii unui copil, un copil inocent care nu poate face diferenta dintre Bine si Rau. Ceea ce reuseste sa trezeasca in sufletul spectatorului, e o nostalgie a inocentei (pierdute) sau macar a copilariei. Probabil vreo 3 sferturi din film o sa va plictisiti teribil, dar asta e si ideea – Wenders vrea sa va identificati cat mai bine cu Damiel (ingerul) si sa intelegeti cat de plictisitoare poate fi existenta unui inger. In ultima jumatate de ora din film totul devine clar. Daca expresia pe care o auziti de vreo cateva ori bune de-alungul filmului – “cand copilul era doar un copil” va trimite cu gandul la cuvintele apostolului Pavel (”cand eram copil, gandeam ca un copil”), insemna ca ati pornit pe o pista buna, caci in final o s-aveti de-a face cu mitul androginului, cuplul adamic s.a. Un amanunt interesant e ca in film apar atat scene alb-negru cat si color; logica imbinarii are, desigur, o interpretare – alb-negrul e dominant, insa imaginile color sugereaza dorinta ingerului de a deveni om. Dupa filmul de fata s-a facut un remake destul de cunoscut – 
Al doilea album al trupei Coma, mai mult metal decat hard, are cateva surprize: Bill Gould de la Faith No More canta pe Mai presus de cuvinte si alte doua colaborari cu Despot si Brugner. Cea cu Brugner (Urmarire) e chiar funny si se asculta foarte usor (Mie sincer mi se pare cea mai cursiva piesa de pe album – poate e si din cauza versurilor). Prea multe nu sunt de zis; ca si piesa reprezentativa aleg Coboara-ma-n Rai pentru ca pur si simplu suna foarte bine – e o piesa pe care-as asculta-o de ‘n’ ori. Da, cred ca are ceva comercial in ea, dar e doar o banuiala. Alte piese care suna destul de matur sunt Treci si Maini catre cer. Nici Un loc sa ajung nu suna prea rau, dar versurile tind sa devina patetice. Ceea ce trebuie retinut e ca albumul nu e deloc comercial si aici ma refer la sound – pentru ca versurile sunt putin cam patetice (dupa cum aminteam) si deloc complicate. Albumul asta pare sa fie un fel de maturizare, pentru ca cel mai recent disc – Coma Light (2008), e destul de ‘asezat’ in comparatie cu acesta – which still “smells like teen spirit”.
